TÂNĂRUL BOGAT (II)

Bogatul auzise că este viaţă veşnică.

El o dorea din cauza bogăţiei sale, cu care dorea să fie veşnic. Aceasta se vede din tris­te­ţea cu care a plecat de la Cel Veşnic.

Tânărul întreabă: ce are de făcut pentru a dobândi veşnicia?

Iisus îi răspunde scurt: poruncile. Tânărul, vrând să atragă atenţia asupra sa, întreabă, care? - şi apoi puţin îi pasă dacă la urmă minte: „Toate acestea le-am păzit din tinereţele me­le!” Şi mai nădăjduia şi o laudă, de aceea mai şi întreabă pe Iisus: „Ce dar îmi mai lipseşte?” Dar, în loc să primească o laudă înaintea poporului, primeşte o demascare. Zici că ai împlinit toate poruncile, că iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi; iată ai prilejul să dovedeşti cu fap­ta, lucrul care-ţi mai lipseşte: „Vinde-ţi averile şi le dă săracilor apoi vino de-Mi urmează Mie!”

La această întorsătură a lucrurilor nu se aştepta tânărul fariseu.

Averile sale nu erau adunate din iubirea de-aproapelui, ci din averea de-a proapelui. Pe ur­­mă averea, care nu era toată legitimă, cerea şi certificat moral, recunoaşterea cinstei şi co­rec­­titudinei şi toată slava deşartă, la care a trebuit să renunţe ruşinat.

Cu această lecţie „a plecat întristat”.

Tristă bogăţie. Pe urma întristării tânărului, Iisus arată marea piedică a lipirii inimii de bo­găţie, cu care nu se poate intra în împărăţie. Ucenicii auzind întreabă înspăimântaţi: „Atunci cine poate să se mântuiască?” - că fiecare are câte ceva pe lângă inima lui. Dar Iisus le răs­pun­de: „Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”. Şi Dumnezeu are mul­te posibilităţi de a dezlega inima bogaţilor de bogăţie. Vinovăţia bogăţiei e că ţine inima o­mu­lui legată aici, şi deformează omul încât nu mai iubeşte pe oameni, ci se înarmează îm­po­tri­va lor. Pentru „cinstitul” bogat, ceilalţi oameni sunt „hoţi”. Bogăţia măreşte inegalitatea din­tre oameni, care naşte ura.

Atitudinea sufletului faţă de bogăţie trebuie să fie ca a unui administrator al bunurilor altuia. Noi suntem iconomi. Câtă vreme iconomisim averile după legea iubirii de oameni, Stă­pâ­nul averii ne-o menţine; dar dacă uzurpăm dreptul lui Dumnezeu, o pierdem şi ne pierdem. Tre­buie să fim cu avuţia ca şi cum n-am avea-o. „Cei ce se folosesc de lumea aceasta să fie ca şi cum nu s-ar folosi de ea” (I Corinteni 7, 31). Lumea întreagă, condusă după legi împotriva lui Dumnezeu, tot la Dumnezeu ajunge, dar la Dumnezeu ca „sfârşit” al lumii.

Prislop, Dumineca XXX şi a XII 18.XII.1949; Luca 18, 18-27 şi Matei 19, 16-26

Sursa: Părintele Arsenie BOCA. (2006). Cuvinte vii. Ediţia a-II-a. Deva: Editura Charisma.

pp. 284 - 285.