Sfaturi şi îndemnuri ale Cuviosului Arsenie Boca

-   Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.

-   Să nu credeţi ca veţi intra după moarte întru Împărăţia în care n-aţi trăit pe pă­mânt!

-   Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii şi Dumnezeu sin­gur, ştie ce va fi cu copi­lul acela, cu ce capacităţi ar fi venit în lu­me şi ce va fi şi ce va face în lu­me. Numai te tre­­zeşti la bă­trâ­­ne­ţe cu is­păşirea pentru copiii pe care nu i-ai lăsat să se nască sau chiar i-ai a­vor­tat.

-   Cei ce cred nu au voie să nu creadă. De aceea, când fac rău, Dum­ne­zeu îi pe­dep­seşte, ca să nu mai poată lucra nimic, pentru ca să-şi vină în fire şi să-şi re­vi­zuiască po­zi­ţia, ati­tu­di­nea faţă de Dum­ne­­zeu.

-   Numai cât necaz îi trebuie omului ca să se mântuiască dă Dum­ne­zeu omului. Este cu drep­­­t­a­te să tragi scurta (necazul) pentru ne­cre­dinţă. Când omul îşi re­vi­zuieşte po­zi­ţia faţă de Dum­­­ne­zeu, faţă de Domnul Iisus Hristos, faţă de Bi­se­rică, atunci şi Dum­nezeu va fi cu el. Va fi mai greu de copiii celui ce nu-şi re­vi­zuieşte poziţia faţă de Dum­­nezeu.

-   Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.

-   Nu suntem din maimuţă; dar mergem cu paşi repezi spre ea.

-   Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâ­ta vreme a­târ­nă pe­deapsa lor asu­pra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noas­tră. De în­da­tă însă ce măr­tu­ri­sim păca­te­­le şi vino­vă­ţia, primejdia morţii o în­lă­tu­ră Dumnezeu de deasupra noas­tră.

-   Toţi avem o genă oncogenă şi ne putem îmbolnăvi de mai multe ori fă­­ră să ştim, dar prin spo­veda­nie sinceră şi împărtăşirea cu Sfân­ta Eu­­­haristie ne refacem. Trebuie să ne în­tărim cu Sfintele Tai­­ne, cu e­ner­­­gie duhovnicească, capabile să stă­vilească anar­hia din cre­­ier şi din or­ga­nismul nostru. Fac­torul supranatural se dovedeşte ca­pabil de atâtea ori să ne sca­­­pe din mul­te încurcături.

-   Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfinţii ade­vă­ra­ţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi.

-   Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei în­tărite de vo­in­­ţă. Din pricina acestei lupte între con­vin­­­geri şi patimi, călugăria e dă­tătoare de har şi numărată la Taina Po­­­căinţei.

-   Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine. Cea mai lungă cale este ca­lea ca­re du­ce de la urechi la inimă.

-   Toate rugăciunile sunt bune; e mai bună rugăciunea vameşului: „Doamne Iisuse Hris­­­toa­se, Fiul lui Dummnezeu, miluieşte-mă pe mi­ne păcătosul”. Ia-o în braţe în orice mo­ment.

-   Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură, decât o observaţie.

-   Înainte de o primejdie mare să se citească Acatistul Mântuito­ru­lui trei zile, timp în ca­re să nu se mă­nânce şi să nu se bea nimic.

-   Mai multă rugăciune către Sf. Înger Păzitor.

-   Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare.

-   Soluţia nu e de a aduna totul în tine, de a încerca să rezolvi tu totul; fă­ră ajutorul su­prana­tu­ral te va face să explodezi.

-   Mi se pare că factorii esenţiali ai vieţii sunt instinctele primordiale, pro­funde, ale omu­lui: de în­mul­­­ţire, de nutriţie, de îmbrăcăminte, de foa­­­me, uneori mult mai pu­ter­ni­ce decât raţiunea şi cre­din­ţa. De a­ceea trebuie să ţinem seama de aceşti factori esen­ţiali ai vieţii, ţi­nân­­du-i în  echi­­l­i­bru, cu raţiu­nea şi credinţa. Soluţiile de mijloc nu pot de­păşi crizele existenţei, tragedia omului.

-   Fapt e că credinţa e o asceză a raţiunii.

-   Lepădarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară şi de tot ce ne-ar pu­­­tea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne le­pă­­dăm şi de toate asemănările noas­tre lăuntrice cu lumea. Aces­tea sunt patimile, năravurile şi toate slăbiciunile noastre personale. Să de­­­­să­vâr­­­şim lepădarea de lu­me cu lepădarea de sine. Lepădarea de lu­me e o convingere, pe care po­ţi s-o ai şi-n mijlocul lumii stând, pre­cum poţi să n-o ai în adâncul pustiei petrecând.

-   Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

-   Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de pri­mej­dii, căci sub orice plă­­cere e în­co­lăcit un şarpe.

-   Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gân­deşti şi ţi le nimiceşte.

-   Dreapta socoteală îi mai mare ca postul, dar cu ascultare de du­hov­nic... Iar dacă va ve­ni asu­pra ta vreo furtună şi vreo clătinare, acestea vor fi pe măsura neascultării tale.

-   Căci pe cel ce ascultă cu adevărat, nici diavolul însuşi, spun Părinţii, nu-l poate vă­tă­ma.

-   Când eşti împrăştiat, nu-i bine.

-   Păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet, face do­va­da ar­mo­niei şi valorii sale.

-   Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe con­vin­ge­ri­le conştiinţei.

-   Mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Pos­tul lu­crează şi asu­pra aces­to­ra.

-   Să-mi ţină Dumnezeu credinţa de copil.

-   Să căutăm Ierusalimul din noi, nu cel din Israel.

-   Cel cu un talant, din Sfânta Evanghelie, are numai botezul şi talantul lui i se va da ce­lor fără botez, dar cu fapte.

-   Bolile încep de la suflet, de la minte, de la concepţia despre lume, de la dezechilibrul min­tal.

-   Paralizia loveşte de obicei pe cei nesătui de avere şi poate fi moş­te­ni­tă.

-   De obicei pătimesc de cancer cei care nu postesc niciodată. Can­ce­rul încă nu are leac şi apa­re fără alte explicaţii, decât ca o frână pe­dep­si­toa­re a desfrânării stomacului.

-   Se vede că prin el se pedepseşte lăcomia mâncărilor şi obârşia des­­frâ­­nării.

-   Bătrâneţea-i un cavou ajutător... Să nu cârtim la necazuri.

-   Fumatul slăbeşte nu numai plămânii, ci şi mintea omului, încât cre­dinţa nu o mai ve­zi atât de curat.

-   Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.

-   Pe cei necununaţi să nu-i împărtăşeşti.

-   Părul pe ochi la băieţi şi fete le strică şi mintea.

-   Copiii - şcolari să se culce la ora 22 seara şi să se scoale la ora 5 di­­mineaţa, ca să poa­tă în­­văţa. Şi să se ferească de prieteniile re­le. [nu­mai în timpul somnului dintre orele 22-24 or­ga­nismul u­man produce un hormon de creştere şi refacere a celulelor. Când dor­mim în afara acestor ore, ce­lu­lele (şi organismul întreg) se odih­nesc, dar nu se re­pa­ră, nu se re­fac. Re­­zul­ta­tul: cei ce nu dorm între 22-24, îmbătrânesc mai re­pe­de şi nu au detentă (spon­ta­­nei­ta­te) fi­­zi­că şi mentală]

-   Tinerele fete, după 20 de ani să se căsătorească, să nască copii, căci ispitele mari sunt. Sin­gu­­răta­tea nu e bună: şi o fată poate cădea uşor.

-   Examenele se iau mai uşor în stare de înfrânare, de castitate, pen­tru că se convertesc mai uşor ener­giile în inteligenţă. Se ştie că marii sa­vanţi îşi convertesc, endocrin, ener­­gia lor a­proa­pe to­tal şi nu au avut nevoie de femeie.

-   Căsătoria e sacul cu păcate, mărită-te şi ia-l în spate.

-   În timpul sarcinii, mama să nu stea în fum şi să nu ia medi­ca­men­te.

-   Dacă nu-i dă pace la copil în vremea sarcinii, copilul va avea pre­co­ci­tate sexuală.

-   Decât cancer mai bine copii. Iobagii aveau câte 16 copii. Şi erau slu­gi!

-   Copiii născuţi numai după distracţii şi destrăbălări au ieşit răi.

-   Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.

-   Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinu­ci­gaşii.

-   Dacă nu poţi vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumne­zeu despre ei.

-   Căsătoria-i pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri şi des­frâ­nare.

-   Din cauza avorturilor ne vor stăpâni ţiganii.

-   Tinerii să se mute de la bătrânii care le strică casa.

-   Pantalonii la femei - mult mai grav ca lipsa de basma la ru­gă­ciu­ne.

-   Abstinenţa sexuală dă vigoare, dar din când în când, rar, trebuie so­­ţii să se împreu­ne­ze, în afară de posturi (Sf. Apostol Pavel). Fe­me­ia (lu­­ată din bărbat) are nevoie de completare en­do­crină, prin con­tact, de la bărbat.

-   Vrei copii puţini? Nu lăsa bărbatul să se atingă de tine. Însă, ca să pu­teţi face lu­crul acesta, tre­buie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea. Căci trupului aces­tuia de noi nu-i pasă da­că ne bagă în fo­cul iadului. De aceea ar trebui ca nici no­uă să nu ne pese de pof­te­le lui, ci să le mai ucidem cu postul.

-   Femeia e necesar să fie căsătorită, de la vârsta împlinirii fizio­lo­gi­ce, după 20 de ani. Pen­tru men­­ţi­ne­rea sănătăţii are nevoie de com­bus­ti­bil masculin, care se poate obţine nu­mai în viaţa conjugală, le­­gală ci­vil şi bisericeşte; ce se face prin desfrânare este spre pe­deap­să. Fe­­­meile care nu primesc com­bustibil masculin, fie din lipsa că­sătoriei, fie că se abţin de la ra­­porturi con­jugale, ajung la an­xi­etate (stare de ne­linişte, de aş­tep­tare încordată, însoţită de pal­­pitaţii, je­nă în res­pi­ra­ţie etc, întâl­ni­tă în unele boli de nervi), nevroze, idei de sinu­ci­de­re, a­gre­­si­vi­ta­te etc. Acestea pot fi şi efecte ale vă­du­viei for­ţate (moartea prematură a so­ţu­lui) sau ale ste­ri­lităţii.

-   Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creşti­ni­lor îi va hotărî să lase la o par­te orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au lost la început. Nu vor scă­pa de sub tă­vă­lugul ur­gii­­lor istoriei până nu vor veni şi la mintea aceea să asculte şi să îm­pli­­neas­că, mă­car la sfârşit, rugă­ciu­nea cea mai de pe urmă a Mân­tu­i­to­rului în lu­me. Poate că în vre­mi­le ace­lea abia vor mai fi creş­tini, dar oricâţi vor rămâne, ace­ia trebuie să treacă peste ceea ce ar fi foar­te bine să trea­că creş­ti­nătatea vre­mii noas­tre şi să fie una. Pri­mej­­dia comună s-a a­ră­­tat în lume, unirea creştinătăţii în­târ­zie Doam­ne, până când?

-   Se vorbeşte de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornici­ta­­te. La sobornicitatea Bi­se­­ri­­cii ajung cei ce renunţă la confesio­na­li­ta­­te... Tendinţa Papei de a atrage în ace­laşi sta­ul pe toţi creş­tinii nu se va re­­aliza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o tur­mă şi un Păs­tor în sta­ulul Romei, deoarece Biserica are un sin­gur Păs­tor: Iisus Hristos.

-   Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.

-   Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâm­bă în­ţe­le­sul ori­cărui cuvânt, de vreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.

-   Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rân­du­ia­lă, în Biserică. Botezul po­că­i­ţilor (de tot felul) este lepădare de pri­mul botez drept şi e păcat.

-   Nu da cu bâta în viespele sectar.

-   Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri sa­tanice, să po­­­goare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii ade­vă­raţi. Aceştia sunt mucării de azi, din mij­lo­cul vostru, adi­că sec­ta­rii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Ju­decător vor zice: „Doa­m­­­­­ne nu am făcut mi­nuni în numele Tău? Nu ne-am închi­nat noi Ţie?” La toate acestea Dum­­nezeu le va răspunde: „Duceţi-vă de la Mi­ne bles­temaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”

-   Vine timpul, şi e foarte aproape, când toţi preoţii vor repara bi­se­ri­ci­le, iar alţii vor con­­strui al­tele noi, dar nelucrând ei la su­fle­tul omului, vor rămâne bisericile goale, cu­­cu­­velele vor cân­ta în­tr-în­se­­­le. Roa­de­le slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în fa­­cul­tă­ţi şi seminarii vor fi preoţii, care vor fi şi mai slabi ca în­vă­ţă­torii lor; mai ales în Tran­silvania or­todoxia aproa­pe că va dis­pa­re, ultima re­­dută va fi Sibiul, dar va că­dea şi acesta. Dum­ne­zeu nu forţează mân­tuirea nimănui. Cine are min­­te să ia amin­te.

-   Fraţilor, ascultaţi de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dum­­ne­zeu as­cul­tă.

-   „Nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Deci pri­­­mim divinul stăpâ­ni­­­rii, dar refuzăm păcatul ei... Să fiţi deci pre­gă­ti­ţi să puneţi capul pe butuc dacă cre­din­ţa o va ce­re.

-   Unei stăpâniri de stat (sau şef), care nu se supune lui Dumnezeu, nici Sfânta Bise­ri­că (şi slu­ji­torii ei) nu trebuie să i se supună.

-   Din toate timpurile se ştie că, atunci când puternicii vremii ri­di­cau mâna asupra slu­ji­torilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit pu­te­rea lor.

-   Ungurii vor mai mult decât Ardealul.

-   Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului.

-   Rugăciunile şi jertfa Sfinţilor Brâncoveni m-a adus pe mine pen­tru ţara aceasta a noas­tră.

-   Va lua ţara foc din Prislop! [e vorba de „focul” Duhului Sfânt: Lc. 12, 49]

-   Nu va putea avea omul pace pe pământ de nu va avea pace cu Dum­nezeu! (I Tesa­lo­ni­ce­ni 5, 3; Luca 21, 55; Isaia 39, 11). Aşadar în numele lui Hristos vă rugăm ca şi cum Dum­nezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (II Corinteni 5, 20).

-   Să băgăm de seamă ca nu cumva creştinismul să se ia de la noi. Pe simplul motiv că noi, creş­tinii, nu aducem roadele acestui creşti­nism: oameni după chipul lui Iisus.

-   Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune o faţă so­cială; nimeni nu se mân­­tu­ieş­te sin­gur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni.

-   Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o fap­tă a libertăţii noastre.

-   Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arăta Antihrist în zilele lor, căci Sfântul Pavel vor­beş­te des­pre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte (II Tesaloniceni, 2, 3). E Sfânta Li­turghie sau Jert­fa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil (Daniil 12, 10) şi apoi Însuşi ne-a în­vă­ţat. Ea este cea care opreşte să nu se arate An­ti­hrist sau omul nelegiuirii (II Tesaloniceni 2, 3) de­cât în vremea în­gă­du­ită lui de Dumnezeu. Căci pentru mulţimea fă­ră­delegilor, de mult ar fi tre­buit Dum­ne­zeu-Tatăl să sfârşească lumea, însă Dum­ne­zeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni şi de toată firea, mereu Se adu­ce pe Sine Jertfă Sfântă înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, mij­locind milos­ti­virea de la El.

-   Precum Taina Pocăinţei e un dar al cerului, sub chip smerit, pentru mân­tuirea fie­că­rui su­­flet în par­te, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, as­­cunsă iarăşi sub chip sme­rit, mân­tu­ieşte lumea sau o fe­reş­te de ur­gii­le lui Antihrist. Iată de ce, toată lumea ar tre­bui să vie la Sfânta Li­­turghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pă­mânt.

-   Sfânta Liturghie mai ţine lumea!

-   Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de ta­re, încât vor zi­ce că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Bi­serică şi preoţi, încât va fi săl­bă­ticirea şi ne­bu­nia urii (Lc. 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.

-   Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dum­­ne­zeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri. Regele Da­vid, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a că­pătat o straş­ni­că pedeap­să, numai fiindcă a în­drăznit să numere poporul (II Regi 24). Darul pro­o­rociei i s-a luat o vre­me, iar din popor i-au murit 70.000 de oameni - şi doar el greşise, nu poporul (II Regi 24, 17). Deci, înainte­stă­tă­to­rii şi deţinătorii pu­terii au să dea seama, chiar de venirea sa­­biei du­pă dreptate.

-   Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează des­tinul, au apă­ra­rea lui Dum­­ne­zeu. Când şi-l trădează, să se gă­tească de pedeapsă.

-   El e „acela” care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va ti­răni sub as­cul­tarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste stră­lu­ci­rea tuturor îm­pă­ră­ţii­lor pă­mân­tu­lui (Mt. 4, 8-9)... Cel rău vrea să ocupe sca­unul lui Dumnezeu.

-   Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s-o aş­tep­te cu bucurie, ca pe-o iz­­băvire sigură din împărăţia păcatului.

-   Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fă­ră să ştim şi fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: neştiinţă, ne­putinţă, în­­tunerecul, păcatul cu miile lui de ghea­re, prin moar­­te în­ce­­tea­ză. Răul e osândit de moarte, deci moartea ni-i un aju­tor. Nu tru­pul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârşire, de aceea, la vre­me, trupul va în­via din morţi. În moarte-i învierea.

-   Împliniţi-mi dorinţele, sfaturile minime şi vă schimbă Dumnezeu si­tu­aţiile, pro­ble­me­le voas­­tre, fă­ră să fiu eu prezent, căci Dum­ne­zeu e Cel ce le schimbă.

-   Pentru rinichi este nevoie de ceaiuri multe, de lichide multe, pentru spă­larea lor.

-   Dacă laşi tabacul, trece stomacul. Dacă merge moara, toate merg mai bine.

-   Cine este prieten cu paharul, nu are rezultate bune în viaţă. Alcoolul omoară regiuni în­tregi de ce­lu­le nervoase din creier. Şi ajungi să te împrieteneşti cu oameni cu mai pu­ţină judecată.

-   Orice lucrare facem, să o facem ca pentru Dumnezeu, indiferent că este vorba despre pri­e­­­te­ni sau duşmani.

-   Să fim mai buni azi decât ieri.

-   Să nu părăsim credinţa ortodoxă ca să mergem la alte credinţe sau secte, că nu e bine. La po­căiţi este păcat să mergem, pentru că aceştia s-au lepădat de primul bo­tez, de Sfin­tele Tai­ne.

-   Să nu mergem la vrăjitori, căci aceştia sunt ucenicii diavolului.

-   „Fiecare dintre noi duce un ateu în spate, trupul pe care-l avem. De la starea aceasta tru­pească pâ­nă la a face din trup «Templu al Du­hu­lui Sfânt» (I Corinteni 3, 16), de a face din el «Bi­­serica lui Dum­ne­zeu», este de luptat, de cele mai multe ori, o viaţă în­trea­gă”. Deci, tre­buie să ştim că lupta aceasta nu este o luptă de o zi, de două, de trei, ci că tre­buie să avem răbdare, îngă­du­­inţă şi o viaţă întreagă ne tre­buie ca să ajungem la măsura de­săvârşirii.

-   „Firea trupului fiind oarbă, surdă şi mută, nu te poţi înţelege cu tru­pul decât prin os­te­nea­lă şi foa­me. Aceasta, însă, trebuie să fie con­du­să după dreapta socoteală, pentru că s-au făcut şi s-au văzut şi ştim din Pateric că foarte mulţi au căzut şi în dreapta, adică atunci când s-au lup­tat, vrând să ajungă la desăvârşire au căzut în păcat, în mân­drie, în slavă deşartă”. De aceea, spu­ne că trebuie condusă du­pă dreap­­ta socoteală ca să nu ne dă­uneze sănătăţii. Postul şi ru­gă­ciunea sunt două lucruri pe care le avem şi cu care putem să alun­găm pofte­le din noi. Aşa cum spunea şi Părin­te­le foarte pe scurt, dar şi din Sfân­­­­ta Scrip­tu­ră şi din viaţa noastră „foa­mea îm­blân­zeş­te fiarele”. Când înţelegem postul ca pe o sta­re în lupta spre desăvârşire în­seam­nă că începem urcuşul nostru duhovnicesc.

-   „Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a so­sit vremea de plată sau is­pă­şi­rea”. De multe ori venim, aici la Pris­lop la Părintele, şi, în general, avem ne­cazuri, avem în­cer­­­cări. „Is­pă­şi­­rea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de în­ţe­lep­ţi­re, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu me­reu se ţi­ne între faptă şi răs­plată, putem vor­­­bi chiar de o lege a dreptăţii, ca de o lege mi­los­ti­vă pentru care ne cu­răţim de pe­te­le, fap­te­­lor rele. Dacă răbdăm necazurile de bună voie, ne­um­blând cu ocolirea, ne aju­­tă Dum­ne­zeu, iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi că nu le în­ţelegem, nu ne ajută Dum­ne­zeu, deşi El ar fi vrut”.

Cu alte cuvinte, ... să luăm încercarea ca o binecuvântare.

-   „E ştiut că pentru a scoate un gând rău din inimă trebuie să o învălui de mai multe ori în cu­vântul cel bun ca să o izbăveşti din robia gândului rău. Asta e calea cea mai lun­­gă: calea de la minte la ini­mă”. Ca să-l faci pe om să înţeleagă trebuie să te adre­se­zi ini­mii. Inima, ca să poa­tă să fie luminată, trebuie să fie aşezată în minte.

-   „Când auzi pe cineva făcându-te tobă de blesteme, nu te pripi cu min­­tea şi nu sări cu gu­­ra, răs­­pun­zându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: «De ce mă ocărăşti?», ci în­trea­­bă-te pe tine: «Oare de ce mă o­că­răşte omul acesta?». În orice caz, răspunde Dum­­­ne­zeu pentru pă­­ca­tele me­­le”.

-   „Încercările nu sunt o pedeapsă, ci o şcoală, lumină pentru mine şi milă de la Dum­ne­­zeu. Că le simţim noi ca suferinţe? Spune Pă­rin­­te­le: De nu le simţim ca atare, n-am în­vă­ţat nimic. Pre­cum plăce­rea e das­călul păcatelor, aşa durerea e dascălul în­ţe­lep­ciunii. Iar din odih­nă pâ­nă acum n-a ieşit ceva de folos”. A făcut lucrul acesta şi toa­te în­cer­că­ri­le şi toate ispitele care i-au venit în viaţă le-a luat şi le-a pus în seama lui Dumnezeu.

-   „Toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El nu­mai le îngăduie şi spa­lă cu ele vi­no­­văţiile noastre. Oamenii nu în­ţe­leg că vindecarea prin necazuri nu do­vedeşte pără­si­rea lui Dum­­­ne­­zeu”. Adesea auzim: m-a părăsit Dumnezeu, mă bate Dum­ne­zeu că am atâtea ne­cazuri în viaţă. Atunci când ai necaz să ştii că Dum­­ne­zeu se milostiveşte de ti­ne: „Ba chiar prin aceea că Dum­ne­zeu are grijă de noi, dacă avem necazuri”. Mântui­to­rul spune: „În lu­me necazuri veţi avea. Îndrăzniţi, Eu am bi­ruit lumea” (In. 16, 33).

-   „Nu fericiţi pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta, căci cu­nos­cân­du-i Dumnezeu că n-au min­te să-I înţeleagă căile, nu le rânduieşte o îndreptare prin încercări în lu­mea aceasta, ci osân­dă în cea­laltă”.

-   „Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pă­mân­teas­­că, des­pre cealaltă de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici să­nă­tate în trup şi nici în orânduirea omenească”. Acest lucru ar tre­bui să-l citim şi să-l în­ţe­le­gem foarte bine. Deci, trebuie să ne punem de aceeaşi pă­re­re cu Dum­­­nezeu. Nu pe Dum­ne­zeu să-L punem de acord cu noi, ci noi tre­bu­­ie să fim de acord cu Dum­ne­zeu. Până nu vom fa­ce lucrul acesta nici noi, nici între noi şi nici în societatea noas­tră nu va fi pace.

-   „Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, Care, în tot ceea ce fa­ce, ur­­mă­reş­te înţelept firea noastră, ori price­pem, ori nu pricepem aceasta. Când ple­­căm capul şi vrem şi noi ce a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea su­fle­­tu­lui, orice ar fi dat peste zilele noastre”. Atunci când Îl ai pe Dumnezeu, orice gre­u­ta­­te de­vine o binecuvântare şi este foarte uşoară. Mântuitorul spu­nea: „Luaţi jugul Meu că este uşor şi sarcina mea că este uşoară”. De ce? Pentru că Dumnezeu este Cel ce ne poar­tă şi pe noi şi gre­u­tă­ţi­le noas­tre.

-   „Credinţa este un risc al raţiunii, dar nicidecum o anulare a raţiunii; ci, dimpotrivă, o ilu­­mi­na­­re a ei. E o absolvire a sufletului într-un «din­­colo» al lumii acesteia, în spa­ţiul di­vin al e­xis­­tenţei. Con­ştient de această dezamăgire fără să fii mort deloc şi în lu­me, ex­peri­men­te­zi, tră­­ieşti la intensităţi ne­­bănuite sentimentul libertăţii spi­ri­tu­lui. Acum sca­pi de frică. Va ur­ma, apoi, o realitate de o evi­den­ţă ab­so­lu­tă”.

-   „Va lua ţa­ra foc din Prislop!” - şi de la alte mănăstiri, focul spi­ri­tu­al al renaşterii noastre.

 Sursa foto: http://calindragan.wordpress.com/2010/11/28/cuviosul-arsenie-de-la-prislop-afteia/